Fragmente....

O adiere de vânt! Un soare cald! O inimă blândă ce învaţă să bată într-un piept mult prea tânăr! Prin colbul stârnit de firava adiere şi prin razele multicolore ale soarelui, o minge îşi croieşte drum spre văzduhul albastru, ca o rachetă care decolează nervoasă spre diafanul ce se află dincolo de zările vizibile ochilor omeneşti; ca o fărâmă neimportantâ dintr-un foc de artificii, care erupe diacronic, disociindu-se încăpăţânat de restul spectacolului, astfel încât nimeni nu o bagă în seamă. Şi mingea îşi continuă ascensiunea spre o ţintă ireperabilă chiar şi pentru ea îmsăşi, îşi continuă ascensiunea din ce în ce mai încet, pierzându-şi din nervozitatea iniţială, din entuziasmul de început, devenind din ce în ce mai liniştită în zborul său, resemnându-se cu ideea că zboară spre cerul albastru, călăuzită de razele luminoase şi de vântul timid. Când nu mai are vlagă, razele, care îi erau călăuze, îi devin aripi şi o împing discret mai sus spre cerul albastru, însă mingea nu mai are călăuză, ci doar aripi! Oare cât de sus mai poate zbura?
Ce minune este ochiul omenesc! În minusculul ochi omenesc, poate intra un întreg munte, dacă cel care priveşte spre el se află la distanţa necesară! Un munte atât de mare, într-un ochi atât de mic şi de vulnerabil! O minune! Doar minunile pot face ca un asemenea lucru să fie posibil. Desigur, se va găsi câte un medic luminat care va ştii să ne explice de ce imensul munte poate fi cuprins dintr-o singură privire de minusculul ochi! Şi la ce ne ajută dacă ştim acest detaliu nesemnificativ? Oare acest detaliu face lumea mai frumoasă, sau minunea din spatele acestui fenomen este cea care ne atinge discret corzile cele mai ascunse ale sufletului nostru, dând naştere la ceea ce noi numim „frumos”, sau, la un grad de comparaţie superior, „sublim”?
Şi dacă în ochiul omenesc poate intra un munte, cu atât mai mult va putea intra o minge ce se înalţă spre cer cu puterea razelor de soare şi a adierii răcoritoare ce brăzdează violent căldura! Acum mingea este încadrată în această privire călăuzitoare şi se îmblânzeşte când percepe aceast ochi mai albastru ca cerul, care acum o urmăreşte iscoditor! Cerul acum nu o mai atrage, căci albastrul său s-a şters sub forţa timidă a albastrului din ochiul ce acum o încadrează. Înainte de a-şi începe coborârea spre ochiul atrăgător, mingea se opreşte în faţa soarelui eclipsându-l! Pentru o clipă e întuneric şi totul intră într-un somn adânc! Soarele acum nu se mai vede, ci doar o aureolă luminoasă ce înconjoară acea minge cutezătoare, care acum vrea să coboare spre lumea din care se înălţase brusc. O minge cu o corană de lumină! Cine a mai vazut aşa ceva?
Probabil nimeni, ci doar acel ochi albastru care a devenit călăuza mingii cu câteva clipe în urmă şi care a convins-o să revină de unde plecase, prin simplitatea si prin puritatea unei priviri inocente! Aceasta este, probabil, singura privire capabilă să vadă într-o minge şutată la întâmplare în sus, o minge magică încoronată de razele soarelui şi înveşmântată cu o mantie de vânt! Pentru faptul că acest ochi a reuşit să vadă, prin ochiul sufletului, frumuseţea unui lucru atât de banal, mingea s-a îndrăgostit de această privire şi acum nu doreşte altceva decât să coboare cât mai repede spre ochiul limpede ce o urmăreşte necontenit ca o cameră de filmat ce filmează o pasăre misterioasă.